Traiesc momentele acelea cand mintea mea o ia razna
in mai multe directii si vreau sa fac si sa ma bucur de o gramada de stari, de
ceva aparte, sa traiesc experiente noi, sa cunosc oameni noi, sa imi vina idei placute
pe care sa le impartasesc cu prieteni vechi, sau cu semeni pe care i-as vrea
mult mai apropiati.
Dar cu toata aceasta artilerie grea din capul meu nu
se intampla nimic. Oamenii lipsesc, comunicarea nu poate sa existe. Sunt
impermeabili, nu lasa sa treaca nimic prin sufletul lor. Incep sa ma cocoț cu frenezie si pasiune nestapanita pentru a gasi oameni
cu suflet larg, dar nu stiu pe unde s-au ascuns. Sunt o raritate in ziua de
azi, iar eu incerc sa dezgrop perfectiunea din viata mea, care ce-i drept a
existat cadva. Da, au existat prieteni care-ti puneau sufletul pe tava, au
existat bucurii si tristeti impartasite cu lacrimi si rasete in cascade, au
existat umeri care asteptau solidar sa iti sprijini capul si chinul si
disperarea.
Nu am avut prieteni
pestilentiali. Never! Nu era loc de dezgust atunci cand simteam ca omul acela
vrea cu orice pret sa se agate de tot ce insemnam eu, sa imi fie alaturi, iar
eu sa il sprijin, sa il sustin si sa ii respect orice rugaminte, conceptie,
opinie sau judecată.
De ceva vreme ma
bantuie obsesiv acest gand- de ce nu ma mai bucur de oameni cu suflet larg.
Am ocolit multi
ciudati, cand am vazut ca sentimentele mele erau exportate fara pic de regret
in neant, cand am vazut ca ma priveau de jos in sus, masurandu-ma ca pe cineva
care nu se poate randui la asteptarile lor. A fost un efort! Mare efort, caci
pana la urma nu este tocmai usor sa te indepartezi de oameni in care ti-ai pus
sperante uriase, despre care ai crezut
ca iti vor oferi bucuria vietii, inocenta pierduta a prieteniei, traita poate
doar in copilarie.
Inca ii caut, sau
poate ca inca nu am invatat ca nu trebuie sa ii caut... Poate ca vin ei
singuri, daca si eu stiu sa ii primesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu