Si asta e tot din seria IN PARC CU ANASTASIA. Pentru ca aici, in parc, petrecem cea mai mare parte a zilelor noastre. Clipele pe un tobogan imens cu tub, sau cele de pe un leagan cu lantzuc sunt nestemate slefuite.... La fel si prieteniile care se leaga intre copii, dar si cele dintre mamici. Din indivizi obscuri si usor sfiosi ne transformam in amici ce ajung sa-si destainuie trairile. Noi, mamele devenim prietene de parc. Luam unele de la altele cat primim, apoi parca am vrea sa stim mult mai multe, misterul fiind din ce in ce mai adanc.
Intai vorbim despre copiii nostri. Cat mananca de exemplu : " Al meu nu vrea sa manance deloc", " Ba al meu mananca, dar nu prea vrea sa doarma", " Eu nu mai stau dupa el sa ii dau fructe, daca vrea sa le manance bine, daca nu, nu!", " Dar tu cum ii dai grisul? ", " sau venim cu marturisi de genul: " Ai avut depresie post-natala? Eu am avut... Cum ai scapat de ea, ca pe mine ma bantuie si acum..." Toate astea ies din gurile mamicilor inhamate la jug, care au facut un legamant sa dea totul pentru puiul pe care l-au adus pe lume. Traiesc pentru el, se daruiesc si stiu ca viata numai asa are valoare. Vor suferi alaturi de el, il vor inalta cat vor putea si daca e nevoie vor muri pentru el. Un legamant ce ne arata ca viata de mama nu e un simulacru.
Si apropierea dintre noi, mamele, devine cu fiecare zi mai mare, se desprind masti, iar tainele destainuite sunt din ce in ce mai multe. E drept ca nu mai exista exaltarea de la inceput, dar cui ii pasa? Noi, mamicile suntem deja prietene de parc. Nu mai exista restrictii, jucariile sunt laolalta, copiii nostri se joaca intr-un cuibusor construit de noi toate. Stam pe langa ei si ne vorbim de la suflet la suflet, cu fiecare zi mai prietenos decat in zilele precedente, constiente de dulcea companie pe care ne-o asiguram reciproc.
luni, 14 mai 2012
luni, 7 mai 2012
Oare cand am invatat sa imi indoi picioarele?
Din noua serie IN PARC CU ANASTASIA
Oare cand am invatat sa-mi indoi picioarele?
Parcul Floreasca e mare, plin de accesorii moderne pentru copiii de toate varstele si nu in ultimul rand plin de oameni mari, numiti parinti, foarte atenti la miscarile odraslelor si la atitudinea pe care piticii o au la joaca. Cand spun foarte atenti nu exagerez cu nimic, o grija excesiva de parca ar vrea sa se bucure de recunoasterea celor din jur.
O femeie la vreo 50 de ani, sau poate chiar mai mult, incerca sa o invete pe cea mica sa se dea in leagan. Nimic rau in asta. Numai ca tonul ei nu era deloc discret, iar modul in care se hlizea de-i sareau sarmalele umflate din cap, ma irita teribil. Tzipa printre hohote de ras stridente “ Intinzi picioarele, apoi le indoi! Intinzi picioarele, apoi le indoi!” Si tot asa timp de mai bine de un sfert de ora.
Am spus ca trebuie sa fug de langa harca asta batrana, care isi osandea nepoata la un exercitiu mult prea dificil pentru cei numai trei anisori pe care ii ducea in spate mititica. Copilul nu executa sub nicio forma comanda cu indoitul si intinsul picioarelor, dar bunica intrase intr-o stare de beatitudine plimbandu-si privirea spre ceilalti parinti, bone sau bunici aflati in acelasi loc de joaca. Anastasia se oprise din joaca ei cu tricicleta si privea cu gura intredeschisa spre baba galagioasa. Apoi privirea i s-a incruntat si parca ar fi vrut sa spuna ca in acest loc copiii sunt cei carora trebuie sa li se auda glasurile cristaline, nicidecum huruitul unei epave smochinite.
Dupa ce am suras la final de latura ridicola a activitatii babei, am plecat incercand sa rememorez copilaria mea. Nu cred ca pe mine m-a invatat cineva sa imi indoi picioarele in timp ce ma dadeam in leagan. Am invatat singura. Nu din neglijenta sau comoditatea parintilor si a bunicilor, ci poate pentru ca eram lasati sa crestem frumos, cu fiecare moment important trait la vremea lui. Nu-mi mai amintesc cand am invatat sa-mi indoi picioarele, dar cu siguranta nu a fost nevoie de o asa comedie cum a jucat baba cea hlizita. Mie imi dadea impresia ca nu facea altceva decat sa sacaie copilul, sa-l brutalizeze, sa-l agaseze cu acelasi refren INDOAIE PICIORELE !INTINDE PICIOARELE!
Eu si Anastasia ne-am indepartat. Am invata-o sa vorbeasca cu copacii. E mult mai multa liniste asa.
Oare cand am invatat sa-mi indoi picioarele?
Parcul Floreasca e mare, plin de accesorii moderne pentru copiii de toate varstele si nu in ultimul rand plin de oameni mari, numiti parinti, foarte atenti la miscarile odraslelor si la atitudinea pe care piticii o au la joaca. Cand spun foarte atenti nu exagerez cu nimic, o grija excesiva de parca ar vrea sa se bucure de recunoasterea celor din jur.
O femeie la vreo 50 de ani, sau poate chiar mai mult, incerca sa o invete pe cea mica sa se dea in leagan. Nimic rau in asta. Numai ca tonul ei nu era deloc discret, iar modul in care se hlizea de-i sareau sarmalele umflate din cap, ma irita teribil. Tzipa printre hohote de ras stridente “ Intinzi picioarele, apoi le indoi! Intinzi picioarele, apoi le indoi!” Si tot asa timp de mai bine de un sfert de ora.
Am spus ca trebuie sa fug de langa harca asta batrana, care isi osandea nepoata la un exercitiu mult prea dificil pentru cei numai trei anisori pe care ii ducea in spate mititica. Copilul nu executa sub nicio forma comanda cu indoitul si intinsul picioarelor, dar bunica intrase intr-o stare de beatitudine plimbandu-si privirea spre ceilalti parinti, bone sau bunici aflati in acelasi loc de joaca. Anastasia se oprise din joaca ei cu tricicleta si privea cu gura intredeschisa spre baba galagioasa. Apoi privirea i s-a incruntat si parca ar fi vrut sa spuna ca in acest loc copiii sunt cei carora trebuie sa li se auda glasurile cristaline, nicidecum huruitul unei epave smochinite.
Dupa ce am suras la final de latura ridicola a activitatii babei, am plecat incercand sa rememorez copilaria mea. Nu cred ca pe mine m-a invatat cineva sa imi indoi picioarele in timp ce ma dadeam in leagan. Am invatat singura. Nu din neglijenta sau comoditatea parintilor si a bunicilor, ci poate pentru ca eram lasati sa crestem frumos, cu fiecare moment important trait la vremea lui. Nu-mi mai amintesc cand am invatat sa-mi indoi picioarele, dar cu siguranta nu a fost nevoie de o asa comedie cum a jucat baba cea hlizita. Mie imi dadea impresia ca nu facea altceva decat sa sacaie copilul, sa-l brutalizeze, sa-l agaseze cu acelasi refren INDOAIE PICIORELE !INTINDE PICIOARELE!
Eu si Anastasia ne-am indepartat. Am invata-o sa vorbeasca cu copacii. E mult mai multa liniste asa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)