Am
trait alaturi de el starea de efervescenta la care tanjeam de prea
multa vreme. Acum spun ca la inceput a fost acea poveste de dragoste
induiosatoare, greu de gasit foarte usor. Si as mai putea spune ca nu
a fost deloc simplu sa ii castig simpatia pentru ca el este genul
acela mofturos. Dar in cele din urma am reusit, iar intr-o buna zi a
spus ca vrea sa ma aiba de soață. M-am bucurat,
m-am intristat si apoi m-am aratat indragostita in fata prietenilor
mei, anuntandu-i ca da, eu am sa ma marit cu el. M-a intrebat lumea
daca sigur vreau sa fac asta, mai ales cu el, si le-am raspuns ca
relatia noastra extrem de serioasa trebuie sa isi cladesca un viitor.
Apoi, a inceput sa dea navala peste noi viitorul cel
perfect visat de mine.
Dragoste, sexualitate punctuala, prietenie cum la altii nici ca ai
mai fi putut intalni, multa, multa iubire, ca intr-o poveste unde ei
au trait fericiti pana la adanci batraneti... Asta a fost la inceput,
apoi inceputul s-a transformat in „dupa
aceea a intervenit toleranta” si o stare asa... cvasi-romantica ce
se straduia sa nu se afunde intr-o atmosfera rece ca iarna care o sa
vina. M-am rastit la gandurile mele si mi-am spus ca nu e bine, dar
din pacate nu prea stiam care sunt si gandurile lui.
L-am
intrebat cliseic- Ce e cu noi? Si mi-a spus ca e oripilat de
atitudinea mea. Apoi am intrebat din nou- Ce atitudine? Si mi-a
raspuns cliseic- Asta a ta, atat de rece... Fata de tine? spun eu...
iar el imi raspunde- Pai de cine altcineva? Da, da, de cine
altcineva...
Nu
mi-am dorit sa il oripilez, dar un lucru este sigur, am ajuns aici
manata de propriile mele frustrari. Si asta s-a intamplat si cu alti
iubiti ai mei, care nu au avut curajul sa ma ceara de nevasta si au
fugit simtindu-se astfel mult mai liberi.
I-am
spus sa plece daca vrea. Sau sa ma lase sa plec eu, insa nu m-a
lasat. Si-a dat seama ca viata lui s-ar fi dezorganizat, ar fi fost
la fel cum era inainte sa ma cunoasca... Adica seaca. Si chiar daca
eu l-am oripilat si chiar daca si-a manifestat deseori neincredera si
dezaprobarea, patima inca exista. Nu si-a dorit sa fuga de nebunia
iubirii. A ramas acolo, de fapt a ramas aici, langa mine, inca
indispus deseori, chinuit si parca mai putin tolerant. A invatat sa
se bucure de viata colcaitoare pe care deseori i-o astern la picioare
si sa ma iubeasca asa cum sunt eu. Acum avem o casnicie cu urcusuri
si coborasuri, deseori anosta, deseori fermecatoare, deseori
patimasa, deseori sumbra. Dar inca ne mai place sa ne abandonam
sentimentelor si asta ma face cea mai fericita.
