joi, 15 septembrie 2011

SPRE USA DE IESIRE DIN VIATA


Am intalnit foarte multi oameni pentru care viata a ramas doar o carare ce trebuie batatorita pana la capat, insa fara nicio speranta. Asta m-a intristat nespus. Am constatat cu mirare ca lumea lor nu este una dintre cele mai rele lumi, nu sufera de griji, de foame sau de boli, ci doar de o neimpacare cu ei insisi. De o neimplinire pe care nu o pot explica nici lor, nici celorlalti. Au totul, dar de fapt nu au nimic. Nici dorinta de a crea speranta in viata lor, nici dorinta de a arata celor din jur ca le pasa. Apar ca niste statuete umblatoare ce nu transmit decat fiorul rece al sufletului lor. Nici macar suferinta pe care o cara in spate nu o pot transmite. Merg prin viata orbecaind ca intr-o pestera intunecoasa si rece, incolaciti de neimplinirea lor. Nu mai au puterea sa strige dupa ajutor. Chiar daca ar fi cineva acolo, dincolo de marea suferinta, care i-ar putea ajuta, ei sunt siguri ca nu vor putea fi auziti. Au trait candva multe clipe de vis, evaporate prea devereme, iar acum amintirea lor e atat de departe, incat nici macar daca ar dori sa contrafaca o astfel de viata minunata, nu ar mai reusi. Suflete goale, diforme, care nu pot sa se vaicareasca. Le simti detasarea, lipsa entuziasmului ambele cuibarite in suflet pentru totdeauna. In lumea lor nu mai exista ritual, nu mai exista Dumnezeu. Poate doar acel Dumnezeu care va veni intr-o zi sa ii conduca spre usa de iesire din viata , numai ca aceasta zi ar putea fi inca prea departe. Se puteau lauda nu de mult cu o poveste proprie, un basm cu happy end cum doar ei au trait, dar care azi s-a transformat intr-o gaura neagra din care nu vor mai iesi nicicand. Tot candva erau plini de fantezie, de lumina, erau personaje notabile ce nu treceau usor cu vederea. Azi apar ca niste aburi ce nu lasa nimic in urma lor. Poate doar o usa trantita cu lehamite.